2019 – an de hotar pentru viitorul Europei, al NATO și al României. Evenimentele majore ale anului în care Europa prezentului se întoarce cu fața spre Europa trecutului

de Robert Lupițu

După un an 2018 marcat de înrăutățirea peisajului internațional, de șubrezirea alianțelor tradiționale, de revirimentul competiției strategice, de reapariția demonilor naționalismului în dauna democrației și de aducerea lumii în prag de un nou Război Rece prin riscul tot mai ridicat de dezangajare strategică reciprocă de sub prevederile Tratatului Forțelor Nucleare Intermediare de către SUA și Rusia, 2019 se anunță a fi un an de hotar, între lumea care a fost și cea care va fi. Și cel puțin o parte din lumea care va fi a mai fost în alte rânduri, într-o cronologie nu foarte îndepărtată, cea a secolului trecut.

Provocările și bornele lui 2019, an care la nivel european a debutat cu prima președinției a României la Consiliul Uniunii Europene, implică și România într-o manieră mult mai consistentă decât în trecut, care va căuta să își asigure și un mandat în Consiliul de Securitate al ONU. În timp ce confruntarea strategică pentru reașezarea influenței și raporturilor dintre polii de putere s-a întețit în 2018 (vezi retrospectiva) și se afirmă a continua și în 2019, amenințând tot mai puternic configurația ordinii internaționale de sorginte americană și Europa ca partener junior, anul în care tocmai am intrat este vital pentru felul cum vor supraviețui și vor intra în următorul deceniu comunitățile europeană și transatlantică.

2019 este anul unor aniversări rotunde, însă nu despre festivismul lor este vorba, ci despre largul ecou și imensul pericol pe care subminarea lor prin tendințele deja patentate în anii precedenți. 2019 echivalează nu doar cu prima președinție a României la Consiliul UE și momentele sale cruciale – Brexit, primul summit UE din istorie organizat de Ziua Europei și alegerile europene – ci și cu întoarcerea Europei prezentului cu fața spre Europa trecutului. Iar teama majoră este că nu o facem pentru a învăța din lecțiile istoriei, ci pentru a spori riscul de a o repeta.

În 2019, aniversăm 70 de ani de NATO, din care 15 cu România stat membru al organizației, și încheiem anul prin comemorarea a trei decenii de la sfârșitul Războiului Rece prin căderea, în 1989, a Zidului Berlinului și prin prăbușirea regimurilor comuniste în Europa de Est, în țări precum Polonia, Ungaria sau România. Ironic, la 30 de ani distanță, aceste țări sunt din ce în ce mai rostogolite în presa europeană și percepute în mainstream-ul politic european ca actori ce purced cu accelerație spre o cale mai puțin democratică.

Iată care sunt principalele momente care vor da formă lui 2019. Modul cum ele se vor consuma vor oferi și fondul:

Brexit, alegerile europene și primul summit european organizat de Ziua Europei. Toate sub „oblăduirea” României

Primele șase luni ale anului sunt cuprinse de o febră prelungită în Europa. Incertitudinea care încă planează asupra procesului Brexit, piunezele politice aruncate asupra acordului negociat de premierul britanic, fragilitatea scaunului de lider al Theresei May ne conduc spre un 29 martie 2019 neprevăzut. La aproape trei ani de la referendumul care a generat această primă activare a clauzei de retragere a unei țări membre din Uniune și la doi ani de la începutul tratativelor, este cât se poate de evident că ieșirea Marii Britanii reprezintă un ”lose – lose” și pentru Londra și pentru Europa.

Oricât de complicat și de complex ar fi acest proces, el se ramifică însă în două certitudini: summit-ul informal de la Sibiu al șefilor de stat sau de guvern dintr-o Uniune formată din 27 de state membre, primul astfel de summit organizat de 9 mai, Ziua Europei, și alegerile pentru un Parlament European format din 705 membri ca urmare a redistribuirii mandatelor alocate Marii Britanii și menținerii unei părți dintre acestea ca ”rezervă”. Cu alte cuvinte, este dificil de vizualizat o înghețare a retragerii Regatului Unit din Uniune.

Summit-ul desfășurat sub auspiciile României reprezintă un punctum terminus pentru procesul de reflecție privind viitorul Europei, care a debutat la Bratislava, în 2016. Pe 9 mai 2019, cei 27 de lideri europeni sunt așteptați să profite de festivismul unic al Zilei Europei și să pună bazele viitoarei agende strategice a Uniunii pentru perioada 2019-2024.

14 zile mai târziu, 500 de milioane de europeni vor fi chemați la o „întâlnire cu democrația”, așa cum a parafrazat Jean-Claude Juncker alegerile pentru Parlamentul European. Un scrutin esențial pentru viitorul Uniunii nu numai prin prisma modificărilor instituționale pe care le presupune, ci întrucât va fi un duel major între forțele tradiționale pro-europene care își doresc avansarea integrării, forțele eurosceptice care acuză Bruxelles-ul de tendințe atotputernice și forțele naționaliste și populiste care amenință însăși fundația proiectului european.

Toate acestea, sub „oblăduirea” României.  La 12 ani de la aderare – cu borne precum aderarea la Spațiul Schengen sau adoptarea monedei euro încă nebifate – mandatul României peste o instituție cu rol co-legislator în arhitectura decizională europeană este un pariu major, sinonim cu probarea aspirației că putem fi parte a nucleului dur al Uniunii.

70 de ani de NATO și 15 ani de România în NATO: reduta necucerită de riscul unei rupturi transatlantice epocale

NATO este cea mai de succes alianță politico-militară din istorie. Acesta a fost, aproape la unison, mesajul pe care liderii țărilor euro-atlantice au căutat să-l propage după summit-ul din iulie 2018, când consistentele decizii pentru asigurarea securității euro-atlantice au fost umbrite de o ieșire politică în decor prin disputele între SUA lui Donald Trump și câțiva aliați europeni în frunte cu Germania Angelei Merkel pe marginea cheltuielilor militare. Tocmai această șubrezire politică a produs fiori cu privire la viitorul unității transatlantice, arhitectură în care NATO, prin natura scopului său, păstrează cea mai rezilientă postură.

FOTO: Ministerul Apărării Naționale

În 2019, pe 4 aprilie, Alianța Nord-Atlantică împlinește șapte decenii de funcționare, perioadă în care a jucat rolul blocului politico-militar al democrațiilor occidentale opus Pactului de la Varșovia al URSS și regimurilor comuniste din Europa de Est în timpul Războiului Rece, în care s-a reinventat după 1991 și s-a extins ca „o promisiune”, contribuind la reîntregirea democratică europeană, înspre Europa de Răsărit, în care a demonstrat solidaritate față de principalul său stat membru – SUA – și în care a revenit, în ultimii ani, la logica reasigurării strategice și descurajării în raport cu Federația Rusă.

Cu o serie de decizii pe rol – majoritatea dintre ele decurgând din Declarația Finală a Summit-ului de la Bruxelles (”Cei patru 30”, transformarea coloanei vertebrale a organizației, cooperarea UE-NATO îndeosebi în zona mobilității militare) – care trebuie implementate, NATO are în fața examenul probării unității euro-atlantice în timpuri de răscruce în care ultimul mare angajament strategic al Războiului Rece – Tratatul INF – mai atârnă doar de un fir de ață. Deși poate părea un examen interminabil, realitatea strategică și instrumentele sofisticate care pun în pericol această unitate, reclamă o reînnoire frecventă a solidarității euro-atlantice.

Cei 70 de ani de NATO coincid și cu 15 ani de când România a devenit parte a acestei umbrele de apărare colectivă a aliaților săi. În timp ce exercitarea președinției Consiliului UE creează premisele pentru atenuarea unei coliziuni deja alimentată între puterea de la București și Bruxelles-ul instituțional, riscul unui astfel de scenariu – prin dezacorduri de tipul șefiei Statului Major al Apărării sau întârzieri în cadrul programului de înzestrare – în cazul relației cu NATO este de neconceput. Cei 15 ani de apartenență la NATO, aniversați în contextul unei ceremonii majore a celor șapte decenii euro-atlantice, trebuie fructificați prin continuitatea alocării a 2% din PIB pentru apărare, prin augmentarea formatului B9 pentru coeziunea flancului estic, prin menținerea Mării Negre cât mai sus pe agenda aliată și prin completarea lanțului de comandă regională în contextul înființării unui comandament la nivel de corp de armată pe teritoriul României.

Anul 30 de la eliberare: Trei decenii scurse de la prăbușirea comunismului în Europa și zorii integrării europene și euro-atlantice

Mii de germani cățărați peste un zid simbol al Cortinei de Fier ce divizase Europa încă din primii ani postbelici, cădere pașnică a comunismului în Polonia și în Ungaria, revoluție de catifea în Cehoslovacia, lovitură de palat în Bulgaria și revoluție sângeroasă în România. Tot blocul comunist din Europa de Est a picat în numai câteva luni în anul 1989, sub privirile unei Uniuni Sovietice care nu mai avea puterea să își controleze sateliții și care îngropa securea Războiului Rece în adâncurile Mediteranei prin summit-ul din Malta dintre Mihail Gorbaciov și George H.W. Bush.

FOTO: Wikipedia

Prăbușirea regimurilor comuniste în 1989, completată în 1991 prin dizolvarea URSS, s-a transformat în zorii unei unificări a continentului european, una sub semnul bunăstării și prosperității oferite de Uniunea Europeană și o alta, alături de tradiționalul aliat american, prin integrarea sub aceeași umbrelă de apărare colectivă – NATO. 

30 de ani mai târziu, Europa prezentului se uită spre Europa trecutului. O privește de pe un totul alt piedestal, cu un soclu construit pe valori democratice și pe unitate. În schimb, pare să o privească fără să îi aprecieze morala și memoria. În aceeași regiune a „noii Europe” care se elibera în urmă cu 30 de ani de jugul comunist, teama revenirii la accente naționaliste produse de viziuni autocrate este una ridicată. Iar aceeași teamă nu are o contrapondere în vechea Europă, unde avem Brexit, guvernare populistă în a treia economie europeană (Italia), ascensiune extremistă în Germania și fragilitate politică în Franța.

În arealul „noii Europe”, Polonia și Ungaria se află într-o coliziune frontală de mai bine de doi ani cu instituțiile europene. Articolul 7 din Tratatul de la Lisabona – care și el face zece ani, apropo – pare insuficient și ineficient în a preveni riscul unei încălcări fundamentale a valorilor europene, iar România, țara care deține președinția Consiliului UE, este din ce în ce mai mult asimilată acestei zone cu probleme.

30 ani de la decuplarea de un capitol tragic de istorie vor fi marcați diferit, cel puțin în aceste trei țări importante în stabilitatea Europei de Est. În Ungaria, Viktor Orban, cel mai tânăr premier din Europa în 1998 și un liberal convins sub mandatul căruia Ungaria a aderat la NATO, își continuă mandatul reînnoit în 2018 sub semnul unei guvernări iliberale și autocrate.

Polonia, cea mai mare țară din regiune și singura cu cele mai apropiate standarde de etalonul occidental, va marca 30 de ani de când, sub leadership-ul lui Lech Walesa și sub inspirația vizionarului Papă Ioan-Paul II-lea, a luat calea democrației europene și euro-atlantice prin alegeri legislative. La patru ani după ce formațiunea conservatoare a preluat puterea la Varșovia, cetățenii polonezi sunt chemați la urne pentru a rezolva o dilemă strategică: încă un mandat al conservatorilor care va spori distanțarea față de UE sau revenirea opoziției la putere, în ceea ce ar reprezenta o re-prioritizare la 180 de grade în relația cu Uniunea Europeană.

Pentru România peisajul este similar, cu particularități contrastante: 30 de ani de la îndepărtarea violentă a regimului comunist se vor resimți într-o țară care se va afla la scurt timp după deținerea primei sale președinții la Consiliul UE și care va fi fixată într-o luptă pentru putere între forțele legislative actuale și opoziția al cărei exponent este președintele Klaus Iohannis, apreciat la unison de omologii europeni și internațional pentru menținerea cursului european al țării. O luptă ce se va desfășura pe platforma electorală a unor alegeri prezidențiale în care șefului statului i se va opune majoritatea PSD-ALDE. Un scrutin în care cetățenii acestei țări, considerați printre cei mai euro-optimiști din întreaga Uniune, își vor putea decide viitorul infinit mai ușor decât contextul în care au făcut-o co-naționalii lor în 1989.

Și… în loc de concluzii

Finalul lui 2019 marchează încă un moment important pentru Europa în ansamblul său. La 1 decembrie vor fi 10 ani de când Uniunea Europeană este guvernată prin intermediul Tratatului de la Lisabona, cel mai amplu cadru juridic negociat vreodată. Născut pe scheletul Tratatului Constituțional respins de Franța și Olanda în 2005, din ambiția președinției germane a Consiliului UE de a inversa un eșec, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Un deceniu marcat de provocări majore, care a funcționat sub auspiciile acestui act ce a creat, în premieră, premisele juridice pentru activarea a clauzei de retragere voluntară din Uniunea Europeană, pentru lansarea cooperării structurate permanente în materie de apărare europeană sau pentru declanșarea articolului 7 privind încălcarea valorilor europene. Și-a atins acest tratat potențialul? Mai este el un cadru viabil pentru Uniunea Europeană a zilelor noastre și a celor viitor? Sau suntem pregătiți pentru o negociere a unui alt tratat?

 

 

.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.